traversez bulevarde, cimitire
și aerul londrei
e o existență de spital invizibil, în care n-am mai fost niciodată
o cușcă în care te gândești la cât îți e de frică
de pata de igrasie dintr-un colț, nici nu știi ce e
ieșită din perete, cocoșată, fără gingii -
își biciuiește cordonul ombilical de asfalt, pe ritm de gloomy sunday
parcă pregătită
să mă bage înapoi în pântecul ei

nicăieri nu am găsit un pahar de aer cu acarieni familiari
să miroasă măcar a haine ude, ori a crize de nervi
nici măcar tristețea unei ciocolate cu staniol dintr-un magazin românesc
sunt într-un oraș nepăsător, în care un colț de stradă e atins de milioane de pași pe minut,
ca o femeie traumatizată care face sex pe bani
nu vrea să știe ce dureri ai, ba chiar îți mototolește pantalonii ca pe o cârpă
și ți-i împinge în piept, urlând să pleci închizând ușa

și mă așteaptă atâția bărbați virtuali cărora le-am promis că ne vom întâlni
în orașul ăsta ca o biserică satanică
unde întâlnirile sunt niște licitații obscure în care găsești prețuri de nimic
și nu descoperi vreodată ceva autentic,
unul mi-a zâmbit cu dinții atât de albi încât tremurul din corp plângea
cu sete de liniște
mi-aducea aminte de cine trebuie să fiu ca să nu aibă coșmaruri la noapte
își holba ochii ca și când voia să impresioneze
să se adâncească tot mai mult cu înțelesuri mincinoase
erau două puțuri proaspăt săpate în care îmi vărsam găleți de sânge, în gând
de la oarecare sinucise speranțe
de apartenență

unul mi-a sărutat mâna, avea pleoapele moi,
acoperind pe jumătate privirea lui Hades când recită poeme erotice
cu retine în care timpul se clătea încet cu grade înalte de alcool
și poveștile lui despre familia de imigranți
rătăceau râuri pe sub tâmplele mele, unde preoții scaldau cruci de bobotează
și uneori simțeam în gât nisipul în care se juca atunci când era mic
devenise rutină să mă hipnotizez cu inutilitate
doar să mai simt ceva