*

săruți floarea cuiului. apoi bați în retragere.

armatele de spiriduși, pe după uși.

o albăstrea se ițește prin gaura cheii.

și alte priviri nevinovate coboară cerul aici, mai aproape,

priviri de cuie explodate în peretele invizibilului,

cât să muți o floare într-un alt cuvânt,

ca într-un ghiveci cu pământ roditor de-nțelesuri.

*

ți s-a pustiit limba după atâta „vânare de vânt”.

cuvântul s-a înnegrit de-ntristare. dar, nu-i nimic,

îl speli cu apă de vise și e ca nou,

poate să iasă din defensivă, în ciuda cucuielor încasate

când s-a lovit de peretele invizibilului,

în ciuda cuielor ce i-au înflorit în carne

după ce a primit botezul sensului.

*

după toate acestea,

prea multe nu-ți mai trebuie să dai sens lui „a fi”.

nici răsucirea în spirala iluziei,

nici beția cu poșirca unui viitor incolor.

lași spațiu cât pentru o înțelegere târzie,

nici prea mult, nici prea puțin.

știi și tu: înțelegerea crește după măsura iubirii.