O dimineaţă întunecată de toamnă.
Un pâlc de pădure la periferia oraşului.
Un bloc de opt etaje, pe malul unui râu.
O cameră mică, un poet
privind spre crucea de lumină a mânăstirii.
Câteva dorințe neîmplinite,
maşini, faruri, ştergătoare
şi câteva umbre, dansând ciudat, pe pereţi.

Din stele au rămas
doar nişte picuri pe iarbă, mimând strălucirea.
Ceaţa mă învăluie ca rochia unei mirese
cumpărată de la un univers second-hand.
O adiere trece printre crengi
aşa cum mâna mamei trece prin părul fiicei adormite
ÅŸi frunzele cad, ca niÅŸte batiste,
pentru plânsul din adâncul pământului.

Cuvinte renasc din cenuÅŸa inimii stinse.
Sunt lucruri pe care aş fi vrut să le uit.
Sunt amintiri despre tine, despre vocea ta care curge
ca un râu pe albia viselor ajungând
până la genele dimineţii.
Sunt lacrimi ca un pod între lumi
pe care merge sufletul trist.

Oraşul aşteaptă. O nouă zi de lucru.
Nimic profund, nimic cosmic.
Doar ziduri vechi mângâiate de priviri rătăcite.
Doar străzi precum şerpii ce uită
să-şi lepede pielea.

Un sunet dă cu ciocul în coaja tăcerii.
O pasăre caută un cuib de căldură
pe acoperişul îndreptat către Est.
O rază trece ca un cuţit ruginit
prin carnea aţoasă a frigului.
Un claxon şi tencuiala picând
ca o veche poveste de dragoste,
învinsă de un timp nemilos.
Atât. Doar atât.

29.11.2024