se pare că nu se uitã niciodatã
poate de aceea altoiesc cuvintele
cu pulbere de zâne
şi împart fulgii
când în oameni de zãpadã buni
când în avalanşe dezastroase
cu spiriduÅŸi hidoÅŸi

cine sã mai înţeleagã logica absurdã a inimii
câţi neuroni sã se mai spargã în şoaptã
pânã dincolo de orice nebunie
pânã dincolo de orice vis potcovit aşa
cât sã-mi imput fiecare floare
cãzutã la datorie
cât sã mai adun lacrimi
margarete depetalizate
rãtãciri desuete
ori întrebãri sinusoidale
când încã mai pot visa balene albe în oceane verzi
....................................
cât de adânc sã-mi sap mormântul
încât atomii de poet sã nu mai rãzbatã niciodatã
sã nu se mai insinueze înapoi în iarbã
sã nu mai comunice cu cerul prin rouã
....................................
sunt totuşi prea rãtãcit printre voi
deşi eu trãiesc cu senzaţia
rãtãcirii voastre
în numele cerului
al apelor
şi al sfântului timp
aiurea