da, noaptea care se întinde între inima noastră și inima neagră a orașului

devine un nod tot mai strâns,

un nod pe care

nimeni, niciodată, nu-l va putea desface.

doar aerul, singur, sorbind șoaptele pădurii, pline de viețuitoare mici

și jucăușe,

doar corzile invizibile întinse peste orașul acesta bolnav, sclipitor și fragil,

ne mai îngăduie să respirăm.

&

nimic nu se schimbă,

nici carnea, nici străzile, nici trupul ce tresaltă, zvâcnind sub povara

oricărui vis sau amintire,

sub ecoul împușcăturilor ce răsună pierdute din depărtări,

sau sub șuieratul trenurilor ce străbat văile frumoase & otrăvitoare

ale inimilor noastre.

până când inimile noastre, unite într-un singur drum,

vor fi traversate de pașii altor copii ca noi, pornind spre școală, spre serviciu,

sau pur și simplu căutându-se pe ei înșiși

prin zile nesfârșite. prin nopți lungi și grele. prin ani întregi.

fără oprire.