Este o margine pe buza căreia
Stau cuvintele ca niște prune stafidite
Pe care toamna, cu toate ploile ei,
Nu a reușit să le scuture.

Pe întinderea ei ne-am întâlnit,
ÃŽmi aduc aminte, de multe ori.

Tu îmi vorbeai de titanii care,
Atunci ca și acum, pentru mine,
Erau mari anonimi. Umeri goi.

De fapt, asemenea lor, și tu
Încet, încet devii la fel de gol
Ca numelor din a căror imagine
Credeai că ar trebui să ne rostuim
Ca într-un necuprins decor.

În târziul nopții flutură gânduri
Și amintiri despre fluturi
Care în jur ne pluteau
Când împreună
Lampă arzând
Noi stăteam.

După ce ai plecat
A început toamna să uite
De vara în care credeam
Că vom fi prune culese
După care vom fi
Strânse și șterse.

Și, îmi amintesc, cum îmi spuneai
Că ai adunat atâta țuică de prună
Încât de am pomeni toți morții
Tot ar trebui să mai rămână.

Totul era despre margini stafidite
Care în toamnă, pe ramuri
De copaci desfrunziți,
Atârnau umilite.