Moartea nu vine pe fugă,
nu trântește uși, nu te strigă pe nume, nu,
vine ca o briză caldă,
se așază la masă,
își trece degetele peste firimiturile rămase de aseară,
își toarnă un strop de lapte-n cafea
și privește cum umbrele dimineții
se aștern încet pe pereți.

E doar o dimineață ca oricare alta.
Aerul miroase a piatră încinsă și a portocale coapte,
undeva, o fereastră se deschide încet,
cineva râde, altcineva oftează,
o bătrână udă mușcatele de pe balcon,
un tramvai scârțâie moale,
ca un căscat lung al orașului care nu vrea să se trezească.

Dar tu ai uitat să te uiți la ceas.
N-ai mai numărat pașii până la ușă,
n-ai mai potrivit secundele după respirația orașului,
n-ai mai privit reflexia ta
în vitrinele ude ale dimineții.

Ai rămas acolo,
într-un timp care nu mai are margini,
într-o zi fără început, fără întârziere,
fără graba pașilor pe trotuar,
fără umbra serii care să te cheme acasă.

Și moartea, suavă și tăcută,
își ridică privirea, își strânge ușor haina pe umeri,
iese pe ușă fără să privească înapoi,
lăsând fereastra întredeschisă,
să intre briza,
să rămână lumina.