Lumea devenise parcă prea mică,
dar nu își dădeau foarte mulți seama
de asta.

Nimic nu se schimbase, zgomotele
provocau iarăși ravagii printre neuroni
ce nu erau deprinși cu munca,
automobilele îi călcau într-o veselie pe
cei cam nehotărâți, în timp ce
deșeurile erau escortate de valuri și
uragane spre o judecată de apoi absentă
și nesimțită.

Nouă începuse să ne fie un pic frică,
deși eram prea sănătoși și apartamentul
nostru avea pereții încă rigizi.
Eram doi burghezi în așteptarea unei catastrofe
ce se împrietenise de prea mult cu legile fizicii,
doar numele ei nefiind încă născut de vreo eprubetă
lucidă.

Eu prea reflexiv, tu foarte incisivă,
așteptam amuzați și ciudat de penibil
ca oamenii să fie azvârliți în zgârie-norii
din peisaj, moleculele ierburilor să se
împreuneze cu cele ale tigrilor sau
panterelor, pădurile să devină acoperișul placid al
blocurilor muncitorești, iar dozele de aluminiu să
intre în anatomia de toate zilele a mâinilor cu care
primatele caută fructe, măduvă și fericire.

O mică apocalipsă se anunța, mai degrabă era
moșită de gesturile noastre reci și de replicile
noastre banale ce o găzduiau parcă precum într-un
torpedou ...

... Suntem acum fiecare cu câte un pahar de suc ieftin
în mânuță (nu contează care) și, în sfârșit, am început
să zâmbim.
Cuvintele dintre noi s-au colorat un pic,
chiar dacă putem încropi cu ele doar un peisaj școlăresc de iarnă
fără nimic malefic (Rafel și Da Vinci să mai aștepte!)

Lumea poate a ajuns deja un sâmbure de măsline din
buzunarul unui semizeu ce și-a pierdut aseară toți banii
la poker, dar cum îi pasă? Și cum ar trebui să-i pese?
Oamenii nu au timp de telenovele cosmice și metafizice,
le ajung serialele gri cu care își hrănesc filosofia grijei
pentru ziua de ieri sau de mâine.

Noi nu trebuie decât să ne ținem elegiac de mână, sperând că
Apocalipse mai rezonabile să ne viziteze la unison
capetele prea odihnite.