Cuvântul a devenit o bucată de carne
Pe care nici câinii nu o mai vor.
Un adânc pierdut în uitarea
Putredă din interior.

Și crește nesfârșit ca adânc din femeia
Pe care o poartă în pântec ca bumb.
Ca pe o nadă pe care o aruncă
Pescarul în mare-așteptând.

O privire nestăpânită în cer ca în seară
Ce spre a privi constelații plutește
În eternitatea ei și își întinde
Ființa ca dintr-o poveste.

Un melc ce călătorește cu sine în ochiul
În care se întoarce spre a privi,
Cum degetul, ca un vierme,
Caută în carne murind
Și de acolo crește.