Când teama și-ndoiala neguros vor ninge,
Am să m-ascund sub pledul cel mai gros din noapte;
Voi aștepta până ce valul se va stinge,
Atunci va mirosi doar a cireșe coapte.

Și vor veni pe rând catartice prigorii,
Pe păr, pe umeri, ciripind să se așeze;
Mă voi scălda în aer proaspăt pe când zorii
Se vor roti cântând prin ramurile treze.

Tu vei sosi chemat pe urme de păcate,
Torent voi fi țâșnind prin roua de pe scoarță,
Iar toate visele, în iarbă aruncate,
Vor viscoli din nou, se vor lua la harță;

Apoi, atins în zbor de neaua izbitoare,
Orgoliul se va smuci și-nchide-n sine;
Și vei albi cumplit chiar petele din soare,
Sărutul tău nu va avea pic de rușine.

Acolo vom fi goi, cu măștile căzute,
Și o să-mi spui tardiv cu vocea-nnegurată:
Ia-mi inima, femeie, și în iarnă du-te!
Pe urmă, scânteiază-n mine încă-o dată.