tac.
lingura se mișcă încet în farfurie,
sunet de porțelan atins de metal,
în casa părinților mei
asta ține loc de muzică.

ciorba e acră,
puțin prea verde,
dar caldă.
tatăl meu suflă în ea
cu răbdarea celor care au învățat
că lucrurile fierbinți
se așteaptă
nu se înfruntă.

mama mă privește atent,
așteaptă să pun încă o lingură,
să termin tot,
să zic că e bună.
„e bună.”
„mănâncă.”

soția vorbește mult,
ton înalt, țipător,
cuvinte care nu au răbdare
„și i-am zis: nu poți decide fără echipă,
dar el, știi cum e…”
încuviințez:
„mhmm.”
ajunge.

telefonul vibrează pe coapsă.
întârziere cu un mail.
cineva așteaptă ceva.
nu-l deschid.
îl pun cu fața în jos pe genunchi.

tatăl meu mănâncă încet,
cu atenție.
are o linie subțire sub păr,
de la operația de-acum doi ani.
zice-se că a fost benign.
dar de-atunci uită
din ce în ce mai mult.
mama spune că e de la vreme.
sau de la pastile.
sau de la „pensionare”.

copilul înfige pâinea în ciorbă
și spune că „nu-i place frunza”.
mama începe despre fier.
soția completează cu magneziu.
eu mestec.

printre două înghițituri,
între fasolea bătută și micii
(cu carne de soia, „că-s mai ușori, mamaie”),
și noi ținem post
vine sec,
fără accent:
„ne-am cumpărat loc de veci.”

nimeni nu ridică ochii din farfurie.
nici măcar copilul.
se aude doar ceasul din perete.

„că la țară nu mai veniți voi”,
zice mama,
ca și cum ne-ar răspunde.
dar nu ne-a întrebat nimic.

eu privesc modelul de lalele
de pe fața de masă,
petele vechi de vin
care n-au mai ieșit
și-au rămas acolo
ca niște martori tăcuți.

„a, și taică-tu și-a făcut cont pe tiktok.”

mă uit la el.
zâmbește.
îmi face cu ochiul,
apoi cere sarea.