Era pe mare luna în valul blând cu niște
Misterioase buze, pe țărmuri dând sărut
Cu stelele din haos magie ca să iște
Luminile că-n ape în zbateri se ascut.
Striga la ele cerul, fiind paternitate,
Cu glasul din tăcere în noapte le striga
Iar eu eram un rigă a stăpâni pe toate
Cu văzul care-n lacrimi tristeți le iriga.
În respirări de păsări ce-au poezia-n plisc
Mă năluceam alene dar fără de speranță
Pandorei-i vis cutia, privind-o prin menisc
De ochelari ce-au caii, în sacra-mi ignoranță.
Plăteam zadar peniței pe al hârtiei ciot
Că vrându-mi poezie doar nelumină pot.