Din tot ce ar fi trebuit să fac
în lumea asta, să fiu om,
nu am plantat decât un pom,
de restul, parcă aș fi fost ursit,
ca să nu pot să fac nimic,
iar anii trec, sub ochii mei,
lăsând în urmă doar nisip
și urme de cerneală, scursă
din condei, în fiecare zi,
curgând ca niște râuri
prin pustii, din care nimeni
poate nu-și va răcori
buzele arse de căldură,
nici sufletul, acoperit de zgură
și astfel am trăit degeaba pe pământ,
o umbră, atârnând de limba unui ceas stricat,
pe care-o trag în jos, în fiecare clipă,
cu greutatea vieții mele, închipuită.