vremea trece înaltă și goală
îi recunosc pașii
pași fără casă
fără inimă fără mormânt
umbra mea se închină
se scutură de moarte de ploi
și de propria-i vârstă
brusc în memoria mea se face duminică

mulțumesc Doamne
că nu mă lași pradă mie
eu sunt toate greșelile mele
dar și vindecarea mea
în golul dintre stele
văd îngerii deveniți adolescenți
într-o întunecime răcoroasă și bună
în apele cu nuferi ale lui Monet
sau în vârtejurile de cer
iarbă și flori ale lui Van Gogh

în muzica verde a după-amiezii
nu destinul mă îmbrățișează
ci clipa