cuvintele sunt femei
de care mă îndrăgostesc
atunci când sufletul plânge
de singurătate
femei care vin să se scalde
în lacrima mea

le privesc cum se dezbracă
de hainele lor prăfuite
pe malul unduitelor gene
le privesc cum înoată
printre nuferii amintirilor
revigorându-şi trupul zvelt
și negru ca veşnicia
le privesc cum îşi usucă
părul la soare şi cum pielea
li se albeÅŸte de sare
le privesc cum îşi scutură hainele
și pleacă ca nişte vise
care se risipesc dimineaţa

cuvintele sunt femei
pe care nu le pot uita
bucuria venirii lor
mă trezește la viaţă
gândul că vor pleca
mă înfioară

ce pot face, ce pot face
să rămân cu aceste cuvinte?

iar lacrima îmi răspunde
prin a sa grăbită cădere
închizând cuvintele
într-o temniţă de hârtie

dar nu, mult mai frumoase
erau cuvintele libere!
ce pot face, ce pot face
să eliberez aceste cuvinte?

lacrimă, te rog întoarce-te
din ochiul din care ai curs
şi lasă cuvintele să fie
stăpânele destinului lor!