îmi spui noapte bună apoi că trebuie să suni poarta să îți deschidă
și-mi dau seama că am făcut un rotocol uriaș, din șase țigări
în care geometria și topografia au fost la îndemîna arhitectului
care a trasat urcușuri și coborîșuri
inima ta și respirația mai lejeră sau mai apăsată, la fel și ritmul
pașilor tăi pe coregrafia discuției

nimic special sau complex, flecăreală de oameni care fac drumul și timpul
să fie mai relative decît sunt, gravitația ușoară, ca în cazul păsărilor
un univers tactil al tălpilor mixat cu unul olfactiv și altul auditiv
cîinii care îți dau binețe cînd trecem prin fața curților lor
străzile pustii care continuă în direcția crăpăturilor lor ca mîinile noastre
în care se continuă crăpăturile din palme

și craterele de pe lună umplute cu mirosul de liliac adolescentin
respirația ta întretăiată din cînd în cînd cu o amintire de cînd erai studentă
și te-ai ras în cap sau aveai un prieten despre care toată lumea credea
că îți e iubit și te ascundeai în spatele lui pentru că era altcineva cel visat
mersul tihnit în care drumul e ca o carte pe care o recitești oricînd
și se termină mereu la fel, în fața porții pe care trebuie să o suni să deschidă

cum faci tu curățenie în casă, îmbrăcată în rochie de operă, pe muzică de verdi
nu înainte să te dai cu parfum, nu înainte să pășești cu tălpile goale pe iarbă
de parcă ai vrea să vorbești cu pămîntul un soi de iertare că azi ești ușoară
și aproape plutești, apoi pe stradă unde nici țipenie de om te oprești
să faci un șușu la fel de tăcut ca o rază de lună care nu țipă călcată
cînd miroși atît de tare a dragoste că se ia o haită de cîini în călduri după tine

toate astea pe drumuri pe care doar noi doi le știm, cum am săpa mereu
tuneluri în realitate să fim mai aproape de tot ce ne dorim și totuși
cum suntem în timpul acesta și totuși lipsim
cum suntem împreună și totuși ne întrepătrundem ca fumul
cum fac înaintea ta cîțiva pași și-mi dau seama că îmi lipsești
cum privești în urmă și mă aștepți, înfrigurată, să vin.