Nu te acuz.
Nu te mai rog.
Nici nu mai bat în ușă.

M-am obișnuit cu ecoul pașilor tăi,
care vin...
dar se opresc mereu în prag.

Am scrijelit pereții
cu „te iubesc”-uri și „mi-e dor”
de mi s-au tocit unghiile
și tot sensul lor.

Și am hrănit dorul
cu-atâta amintiri și visuri...
că s-a făcut lup.

Și nu-mi mai mănâncă din palmă...
acum mă atacă...
iar eu doar trăiesc
să mă apăr.

Dar e ok.
Nu mă tem
nici de el...
nici de liniște.

M-am îmbrăcat în ea.

Mă doare doar că și azi,
după tot timpu-ăsta...tot eu îți țin cheia...
și nici acum nu știu dacă ai ști
ce să faci cu ea...
dacă ți-aș da-o.