râdem, iubito, râdem a plâns, că nu mai putem iubi,
că ne-am stricat inimile ca pe niște jucării chinezești,
că ne-am învățat cu absența,
ca și cum ar fi o haină veche, tocită,
dar enervant de comodă.

pe străzile astea ude, râsul nostru e spart,
oasele fac haz de necaz,
maxilarele trosnesc a plictis,
și din piept, din când în când,
mai iese un sughiÈ›,
un rest de iubire nedigerată.

ne plimbăm prin oraș cu buzunarele pline de foști,
ne aruncăm amintirile în coșuri publice de gunoi,
pubele albastre, (ca ochii unui poet douămiist),
și râdem, Doamne, cum râdem,
cu o gură care nu mai așteaptă decât un pumn,
care s-o mistuie
și să guste un pic din țărână.

ah, trupurile noastre, cândva altar,
acum depozit,
cândva rană, acum cicatrice,
Doamne, iartă-ne,
ce mai râdem,
râdem până ni se udă obrajii de plâns,
până râsul devine spasm,
până orașul ne închide în carnea lui,
și uită că am fi existat.

râdem a plâns, iubito,
că nu mai putem iubi,
și nimeni nu ne aude,
decât orașul,
care își vede de treabă,
ca o mamă obosită
ce nu mai ridică ochii
la joaca bezmetică
a copiilor săi neisprăviți și stricați.