1. Stația golului

Ajung aici
fără să plec.
Nicio geografie nu mă conține.
Nici camera. Nici trupul.
Sunt întins,
dar nu mai știu cine ține greutatea mea.
Aerul intră și iese —
dar nu pentru mine.
Doar mișcarea pură,
ca o mașină care merge fără
roți, motor sau șofer,
pe un drum fără hartă.
Totul este egal,
neted,
incolor.
Gândul —
un fir tăiat dintr-un război de țesut.
Simțirea —
o ușă în perete.
Nu bate nimeni.
Aici, timpul nu curge.
Este un lac înghețat,
dar nici măcar rece.
Un „între” în care nimeni nu strigă
și nimeni nu așteaptă.
Nu este nici vis, nici veghe,
nici uitare.
Ci o formă de a fi
și atât.
O stație
unde nu oprește nimic,
dar în care totul ajunge.
________________________________________
2. Umbra întrebării

La început nu este întrebare,
ci doar o fisură
în liniștea prea completă.
Un tremur în absență,
ca și cum golul
începe să se simtă pe sine.
Apoi —
fără glas,
fără intenție,
ceva se ridică
din adânc.
Nu este voce,
ci o foșnire de gând,
încă necolectat de limbaj.
Un cine?
Un unde?
Un pentru ce?
toate amestecate într-o ceață caldă,
care nu cere răspunsuri,
ci doar să fie locuită.
Mă întorc în mine
ca într-o casă
pe care nu o mai recunosc
după cutremur.
Deschid ochii —
dar întrebarea este deja acolo,
scrisă pe pereți invizibili:
nu pentru a fi citită,
ci pentru a fi purtată.
O umbră care nu imită nimic.
O sete care nu cunoaște apa.
Așa începe căutarea:
cu un gol
care întreabă
fără să știe
că este întrebare.
________________________________________
3. Susul fără nume

Nu cer nimic.
Dar susul,
dincolo de orice direcție,
devine dorință.
Nu este vânt, nu este foc,
nu este glas.
Este doar o aripă
care se întinde
în tăcerea mea.
Ridic fruntea
nu ca să privesc,
ci ca să mă pierd
într-o mișcare fără sens.
Fără dorința de a înțelege,
ci doar de a fi în acea mișcare.
Fără formă,
fără cuvinte,
susul nu este „sus”
decât ca o prezență
care nu cunoaște limba,
dar care vorbește
în fiecare părticică de aer.
Este o stare care mă ridică
fără să mă mișc.
Un ritm
care mă străbate
fără să-l aud.
Nu este rugăciune,
dar ceva se întâmplă.
O gravitație invizibilă,
care nu mă ține legat
de nimic,
ci mă face
să nu mă pot desprinde
de nimic.
Nu sunt acela care mă ridică,
ci ridicarea însăși,
ca un puls necunoscut
într-o fărâmă de timp
care nu are nici început, nici sfârșit.
Susul nu este un loc.
Este o destinație
fără spațiu.
________________________________________
4. Cuvântul nerostit

Este o lumină
care nu pătrunde.
Nu se reflectă,
nu se refractă,
ci se lasă să fie
aici
unde nimic nu strălucește.
Un cuvânt îmi trece prin minte,
dar nu este niciodată rostit.
Nu ajunge la buze,
nici măcar la gând,
ci rămâne în aerul dens
ca o fărâmă de tăcere
care nu mai poate fi tăcută.
Nu știu ce cuvânt este.
Poate că este doar o întrebare
fără adresă.
Poate că este doar un răspuns
fără subiect.
Dar simt că, dintr-o dată,
totul devine clar.
Nu clar ca lumină,
ci clar ca o apă nemișcată,
unde orice pietricică ar cădea
și tot nu ar atinge fundul.
Cuvântul acela se sparge
într-o vibrație pe care nu o aud.
Nu pentru că nu am urechi,
ci pentru că urechile nu pot auzi
ceea ce nu se poate spune.
Și atunci înțeleg:
nu este nevoie de cuvinte
pentru a cunoaște.
Nu este nevoie de limbaj
pentru a fi.
Cuvântul nu rostește adevărul.
Cuvântul este doar semnul
că există un loc
unde nu poate ajunge niciun sens,
decât tăcerea.
________________________________________
5. Întoarcerea fără pas

Nu plec.
Dar știu
că în fiecare pas
se află o întoarcere.
În jurul meu,
lumea nu se schimbă,
dar mă întorc în ea
ca un străin
care știe că acolo i-a fost casa,
dar nu mai recunoaște nimic.
Privesc prin ochii aceia,
lumina pare la fel,
dar tăcerea mea
face totul să vibreze.
Fiecare obiect
este un ecou
al unui spațiu pe care nu-l mai înțeleg.
Cineva vorbește,
dar cuvintele nu trec
prin urechi,
ci rămân suspendate
într-un loc unde nu există timp.
Văd oameni
care mă privesc,
dar nu mă cunosc.
Eu nu sunt acela care am fost,
dar tot eu sunt.
Fiecare gest este ca o amintire
care nu mai vine din trecut,
ci dintr-un viitor
care nu are chip.
Și totuși, înțeleg:
întoarcerea nu este o cale,
este o stare
care rămâne.
Sunt același,
dar altul.
Este un pas,
dar nu merg.
Este doar o privire
care rămâne
înainte de a se risipi
în aerul pe care îl respir,
în acel aici
care nu știe
ce înseamnă a fi.
________________________________________
6. Tăcerea care vorbește

Am auzit un cuvânt
care nu venea din nimic.
Nu era nimic mai mult decât aerul
care intra și ieșea
fără să schimbe locul.
Și totuși,
în acea tăcere,
cuvântul s-a rupt
într-un ecou
care m-a cuprins
fără să mă atingă.
A fost un gând
care nu putea fi gândit,
un sentiment
care nu putea fi simțit.
Dar era acolo.
Nu era nimic.
Nu era nimic în afară de acel nimic.
Și m-am întrebat:
Cum poate tăcerea să vorbească,
fără să știe că vorbește?
Cum poate ea să fie
și să nu fie în același timp?
Cuvintele nu sunt decât umbre
ale unei realități
care se ascunde
în spatele tuturor lucrurilor.
În spatele nostru.
În spatele fiecărei respirații.
Tăcerea nu poate vorbi,
dar totuși o face.
Tăcerea nu poate fi auzită,
dar totuși o simți.
________________________________________


7. Călătoria fără drum

Nu plec nicăieri,
dar simit cum mă mișc.
Nu am un drum,
dar merg.
Nu știu unde am ajuns,
dar știu că nu mai sunt același.
Nu am întâlnit nimic,
dar am întâlnit totul.
Călătoria nu are început,
nu area sfârșit.
E un cerc perfect
în care nimic nu se închide,
ci se întoarce mereu.
Ȋncerc să ating ceva,
dar mâna mea a trecut prin toate.
Nu exista nici un obiect
care să poată fi prins.
Dar totuși,
în această călătorie,
am înțeles că nu trebuie să ajungem nicăieri
pentru a ajunge acolo unde sunt
acum
Și poate că, în sfârșit,
când vom opri orice mișcare,
vom înțelege
că am fost întotdeauna aici.
Fără drum,
fără țintă,
fără nimic.
Și totuși,
vom călători mai departe