agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
||
![]() |
![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() ![]() | |||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
![]() |
|
|||||
![]() |
![]()
agonia ![]()
■ (Momentul acela cand…) ![]()
Romanian Spell-Checker ![]() Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2025-05-11 | |
1. Stația golului
Ajung aici fără să plec. Nicio geografie nu mă conține. Nici camera. Nici trupul. Sunt întins, dar nu mai știu cine ține greutatea mea. Aerul intră și iese — dar nu pentru mine. Doar mișcarea pură, ca o mașină care merge fără roți, motor sau șofer, pe un drum fără hartă. Totul este egal, neted, incolor. Gândul — un fir tăiat dintr-un război de țesut. Simțirea — o ușă în perete. Nu bate nimeni. Aici, timpul nu curge. Este un lac înghețat, dar nici măcar rece. Un „între” în care nimeni nu strigă și nimeni nu așteaptă. Nu este nici vis, nici veghe, nici uitare. Ci o formă de a fi și atât. O stație unde nu oprește nimic, dar în care totul ajunge. ________________________________________ 2. Umbra întrebării La început nu este întrebare, ci doar o fisură în liniștea prea completă. Un tremur în absență, ca și cum golul începe să se simtă pe sine. Apoi — fără glas, fără intenție, ceva se ridică din adânc. Nu este voce, ci o foșnire de gând, încă necolectat de limbaj. Un cine? Un unde? Un pentru ce? toate amestecate într-o ceață caldă, care nu cere răspunsuri, ci doar să fie locuită. Mă întorc în mine ca într-o casă pe care nu o mai recunosc după cutremur. Deschid ochii — dar întrebarea este deja acolo, scrisă pe pereți invizibili: nu pentru a fi citită, ci pentru a fi purtată. O umbră care nu imită nimic. O sete care nu cunoaște apa. Așa începe căutarea: cu un gol care întreabă fără să știe că este întrebare. ________________________________________ 3. Susul fără nume Nu cer nimic. Dar susul, dincolo de orice direcție, devine dorință. Nu este vânt, nu este foc, nu este glas. Este doar o aripă care se întinde în tăcerea mea. Ridic fruntea nu ca să privesc, ci ca să mă pierd într-o mișcare fără sens. Fără dorința de a înțelege, ci doar de a fi în acea mișcare. Fără formă, fără cuvinte, susul nu este „sus” decât ca o prezență care nu cunoaște limba, dar care vorbește în fiecare părticică de aer. Este o stare care mă ridică fără să mă mișc. Un ritm care mă străbate fără să-l aud. Nu este rugăciune, dar ceva se întâmplă. O gravitație invizibilă, care nu mă ține legat de nimic, ci mă face să nu mă pot desprinde de nimic. Nu sunt acela care mă ridică, ci ridicarea însăși, ca un puls necunoscut într-o fărâmă de timp care nu are nici început, nici sfârșit. Susul nu este un loc. Este o destinație fără spațiu. ________________________________________ 4. Cuvântul nerostit Este o lumină care nu pătrunde. Nu se reflectă, nu se refractă, ci se lasă să fie aici unde nimic nu strălucește. Un cuvânt îmi trece prin minte, dar nu este niciodată rostit. Nu ajunge la buze, nici măcar la gând, ci rămâne în aerul dens ca o fărâmă de tăcere care nu mai poate fi tăcută. Nu știu ce cuvânt este. Poate că este doar o întrebare fără adresă. Poate că este doar un răspuns fără subiect. Dar simt că, dintr-o dată, totul devine clar. Nu clar ca lumină, ci clar ca o apă nemișcată, unde orice pietricică ar cădea și tot nu ar atinge fundul. Cuvântul acela se sparge într-o vibrație pe care nu o aud. Nu pentru că nu am urechi, ci pentru că urechile nu pot auzi ceea ce nu se poate spune. Și atunci înțeleg: nu este nevoie de cuvinte pentru a cunoaște. Nu este nevoie de limbaj pentru a fi. Cuvântul nu rostește adevărul. Cuvântul este doar semnul că există un loc unde nu poate ajunge niciun sens, decât tăcerea. ________________________________________ 5. Întoarcerea fără pas Nu plec. Dar știu că în fiecare pas se află o întoarcere. În jurul meu, lumea nu se schimbă, dar mă întorc în ea ca un străin care știe că acolo i-a fost casa, dar nu mai recunoaște nimic. Privesc prin ochii aceia, lumina pare la fel, dar tăcerea mea face totul să vibreze. Fiecare obiect este un ecou al unui spațiu pe care nu-l mai înțeleg. Cineva vorbește, dar cuvintele nu trec prin urechi, ci rămân suspendate într-un loc unde nu există timp. Văd oameni care mă privesc, dar nu mă cunosc. Eu nu sunt acela care am fost, dar tot eu sunt. Fiecare gest este ca o amintire care nu mai vine din trecut, ci dintr-un viitor care nu are chip. Și totuși, înțeleg: întoarcerea nu este o cale, este o stare care rămâne. Sunt același, dar altul. Este un pas, dar nu merg. Este doar o privire care rămâne înainte de a se risipi în aerul pe care îl respir, în acel aici care nu știe ce înseamnă a fi. ________________________________________ 6. Tăcerea care vorbește Am auzit un cuvânt care nu venea din nimic. Nu era nimic mai mult decât aerul care intra și ieșea fără să schimbe locul. Și totuși, în acea tăcere, cuvântul s-a rupt într-un ecou care m-a cuprins fără să mă atingă. A fost un gând care nu putea fi gândit, un sentiment care nu putea fi simțit. Dar era acolo. Nu era nimic. Nu era nimic în afară de acel nimic. Și m-am întrebat: Cum poate tăcerea să vorbească, fără să știe că vorbește? Cum poate ea să fie și să nu fie în același timp? Cuvintele nu sunt decât umbre ale unei realități care se ascunde în spatele tuturor lucrurilor. În spatele nostru. În spatele fiecărei respirații. Tăcerea nu poate vorbi, dar totuși o face. Tăcerea nu poate fi auzită, dar totuși o simți. ________________________________________ 7. Călătoria fără drum Nu plec nicăieri, dar simit cum mă mișc. Nu am un drum, dar merg. Nu știu unde am ajuns, dar știu că nu mai sunt același. Nu am întâlnit nimic, dar am întâlnit totul. Călătoria nu are început, nu area sfârșit. E un cerc perfect în care nimic nu se închide, ci se întoarce mereu. Ȋncerc să ating ceva, dar mâna mea a trecut prin toate. Nu exista nici un obiect care să poată fi prins. Dar totuși, în această călătorie, am înțeles că nu trebuie să ajungem nicăieri pentru a ajunge acolo unde sunt acum Și poate că, în sfârșit, când vom opri orice mișcare, vom înțelege că am fost întotdeauna aici. Fără drum, fără țintă, fără nimic. Și totuși, vom călători mai departe
|
||||||||
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
![]() |
|||
![]() | |||||||||
![]() |
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | ![]() | |||||||
![]() |
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate