n-am mai dormit de nopți în șir
am sfredelit pământul ca niște șobolani căutând apa

îmi aduc aminte orașul
o busolă care îmi arată exact unde trebuie să merg

zilele sunt lungi nopțile sunt lungi
trăim în zone metropolitane
cu autobuze și străzi prăfuite
aproape de oraș și marile lui corporații

aici este altfel viața
corpurile abia mai mișcă în așteptarea fericirii

zonele de acces sunt limitate

ca să scrii mai departe trebuie să cobori
undeva într-o pivniță sau un beci
și cobor

răcoarea mă mângâie ca o pisică torcând
liniștea mă face să visez

aici se simt mai bine undele seismice ale pământului
printre sticle de vin înșirate pe rafturi
și borcane rămase de anul trecut

simt pași cunoscuți
sunt bunicii și toți cei care au murit cândva

într-o zi și tu o vei face
dar aici în acest adăpost te simți cel mai în siguranță
nu trebuie să te prefaci

că râzi
că plângi
că ți-e frică

e vară și șobolanii trag să moară
celelalte corpuri merg prin arșiță

ne prefacem că nu le vedem

aici în zonele metropolitane în inimile noastre totul e mort
doar amintirea orașului ne mai face să tresărim

și totuși ceva palpită în asfaltul crăpat
ceva care urlă fără glas
o săgeată trasă în gol printr-un cer de neon
sub care sângerăm frumos în tăcere

un singur gând
rămas agățat de un cablu electric
se zbate ca o pasăre arsă de curent

și nimeni nu mai întinde mâna