Am ajuns parcă la capăt de poezie,
ca după un drum lung,
traversând o pustie,
de acum, nu știu încotro să mă îndrept,
și nici să stau în loc, nu cred
că este bine,
în primul rând că nu mă pot abține,
voi aștepta totuși un semn,
de nicăieri sau de oriunde,
dar până-atunci mă voi ascunde
cât mai adânc în mine,
visând la ziua care nu mai vine,
poate că nu mai este nici măcar un pas
pe care trebuie să îl mai fac, mai departe,
iar linia care desparte fiecare clipă
de alta, este un semn pe care însăși moartea
îl lasă-nainte,
precum buzele de morminte,
așteptând să își înghită cu totul,
mortul,
iar pentru mine s-a-ncheat definitiv
și existență și timp