Cerul pustiit s-a prăbușit
Peste omenire
Și a lor împuțită piele.
ÃŽi vezi peste tot
Cum năpârlesc,
Despicați în cicatrici de lamele
Tăioase, orbitale.
E plin în jurul tău
De preafalsele lor
Chipuri împăiate.
Ei au înghițit
Cu sete,
Toată mierea solară,
Și stelele le-au abolit,
Ajunse acum,
Nestemate rare...

Nimeni în jur
Nu-i îndeajuns de pur.
Nimeni în stare
Să-și îmbucure aproapele
Cu simple bunătăți
Din al lor suflet,
Cândva cu osândă blândă.

Oare ce sacrificii
Nemaigândite
Își imaginează
Că li se cuvin
Tuturor acestor trupuri chioare,
Modelate din pământ
Grotesc și fals?
Oare cred că își doresc
Ce-și doresc cu-adevărat?

Le-au fost dăruite o dată.
De mai multe ori...
Suflete prea bune,
Cu tot dinadinsul
Primite pe nemeritate.
Nu meritau
Astfel de daruri.

Și observi în jurul tău
Atâtea plânsete
Prefăcute,
Prea puține
Cu adevărat de fericire.
Toate se afundă
În adâncul lor abis,
În sacul propriu cu tăciune.
Nimeni-n jur să le asculte
Poverile...
Și cine știe
Ce răni le ascund straiele,
Îmbibate-n lacrimile dimineții.

Suflete
Cândva înaripate
Trăiesc acum pe zile,
Cu aripile despicate...
Trăiesc, suferinde, muribunde,
Pedepsite până la moarte.
Fiecare cu dansul lui,
Sau cu al lui
Nezbor,
Plin de zbucium
Și năluci...

Le apun pe toate, infinite,
Pe un răsărit nedefinit,
Etern.
Așchiile
Din sufletul unui nemernic.