Am prins liniștea din urmă
să-mi țină umbră când mă va răni tăcerea
păsările în șoaptă să ne blesteme trilul
de îndată ce sângele sfâșie țesăturile în extreme,
pânză uitării o șuieră amintirile cu un gust amar de noi:

mai jos de bust eram goi, amândoi, ne-am dat răgaz privirilor să nu ne aprindem în extaz
strigătul înfometat al corpurilor asurzise bezna nopții încât cupola mundi
își arată colțul pal,
strălucea infernal,
răsunau incantații.

Am pierdut faza plină a lunii –
puteam plăsmui blestemele lumii,
ca în următoarea zi să ne ardă în rugul speculațiilor,
azi e prea târziu –
ne golim de haine și le atârnăm în colțul lunii
acum bezna e martoră: ne modelăm corpurile unul altuia iar pământul ne simte forma amorfă cu gust și miros de dragoste.

Mâine vom fi amintirile.