Când scriu poezie creierul meu se transformă în plasturi nesfârșiți de oameni. Am o zi în care să fiu doar eu —
euforică şi melancolică în același corp de prințesă tibetanǎ. Ochii mei se topesc la fel de frumos într-un toporaș de munte sau într-o calamitate naturală fǎrǎ martori.
Toate corpurile miros a singurătate când afară se face întuneric.
Îți umezești părul și unghiile tale trec peste tot ce înseamnă a fi viu.
Am certitudinea cǎ vara am cei mai frumoși ochi din lume, cǎ toate rochiile îmi devin trupuri cuminți, descompuse.

Falangele luminoase ale dimineții rup cuvinte din bolta extravagantă a poeților.




Photo source: Pinterest.