Sunt zile în care am senzația că totul mă lasă
Oamenii. Timpul. Vocea din mine. Doar cerul - nu
El rămâne, dincolo de perdeaua subțire și oboseală
Nu face zgomot. Nu bate la geam. Doar este

Îl găsesc dimineața când nici nu am făcut ochi, nici cafea
Seara la fel când sting lumina cu gândul că nu am făcut destul
Cerul nu întreabă. Nu cere explicații. Doar este
Ca o fotografie care nu se șterge oricât aș închide ochii

Și poate de aceea e atât de greu de înțeles:
Cum ceva atât de mare poate iubi fără să plece?!

Dar, uneori port cerul și în coșul pieptului
De câte ori îmi deschizi bluza te arunci în gol
Și pentru că acesta e locul lucrurilor care nu mor pe de-a-ntregul
Ne regăsim mereu pentru că te știe pe de rost

Norii lui se joacă precum copiii lui Dumnezeu
Care nu termină niciodată acuarelele
Sub acesată pojghiță nimic nu e prea greu de dus, de îndurat
Cerul nu face zgomot, nu strigă, nu cere

Este mereu cu genunchii la piept în așteptare
Precum o corabie care parcă ar spune: Azi unde te duc?