vinul e ok,
dar nu destul cât să uităm
că suntem exact ce-am râs că o să fim.

chelnerița are sub treizeci
(plus verighetă)
și ne zice „domnilor”.
râdem
nu pentru că e amuzant,
ci pentru că știm că așa e
(așa arătăm)

nimeni nu zice nimic despre trecut.
ce să zici?
că fumam lângă cabinetul de chimie
și făceam mișto de profa de franceză? - vax!
că visam să nu ajungem
fix ce-am ajuns? - fumat (are brel un cantec)

radu vrea vin alb
cristi zice că-l balonează
manole face o glumă tâmpită
(pentru care-l pupăm pe frunte – e gluma
lui dintr-a noua. boul nu înțelege.)

eu mă gândesc la horia –
singurul dintre noi
care n-a zis niciodată
că vine la întâlniri dintr-astea.
și nici n-a venit.

e în hangzhou,
de unde mi-a scris acum mai câteva zile:
„dragă meltene,
azi am reușit să fac să se vadă cum comunică neuronii.”

chelnerița insistă cu privirea
să iau desert.
zic „nu”,
dar ochii zic altceva
(la cum se uită… știe scorpia că nu trebuie
să se grăbească)

cer un tiramisu. ba nu – (schimb) – un profiterol.

peste lac, din câte observ,
a răsărit luna – una mare, galbenă,
ca o mămăligă.
am și eu una în farfurie.
n-am pus lingura pe ea.

dacă n-ar urla boxele,
aș zice că e chiar liniște.
o liniște suspectă
(aș fi adăugat –
repet –
dacă n-ar orăcăi suruceanu
„mai spune iubito o dată”)

și-n fundalul ăsta potolit,
fiecare pare cufundat
în propria suită de gânduri
vagi,
care au ca liant (cu nume evident schimbate) – un element comun.

al meu (element)
sigur turbează.
(prezumție rezonabilă,
bazată pe cele 98 de apeluri ratate,
mârșav
și cu totul mascate
de modul
silențios.)