Unul s-a născut din retragere,
din spațiul gol dintre două respirații.
Nu avea nume, dar toți îl numeau slab,
pentru că nu voia să cucerească.
Se oprea, mereu, înainte de a strivi o floare.
Se pleca. Se ștergea din urme.
Îl durea tăcerea, dar o iubea.

Celălalt a venit din gestul care rupe,
din zgomotul care cere,
din focul care vrea să fie văzut.
El era voință pură.
O linie dreaptă,
fără curbe, fără întoarceri.
Toți l-au urmat,
crezând că forța e adevărul.

Unul stătea în umbră,
celălalt mergea către lumină.
Dar nicio lumină nu-și cunoaște conturul
fără o umbră care să o țină în frâu.
Și nici o umbră nu e adevărată
dacă n-a fost atinsă de soare.

Timpul a trecut peste amândoi.
Cel care striga s-a stins primul —
nu de slăbiciune,
ci de epuizare.
Nimeni nu poate arde fără odihnă.
Nimeni nu rămâne aprins
fără să piardă ceva esențial.

Celălalt — cel uitat,
cel confundat cu absența —
a rămas.
Neclintit.
Tăcut.
Purtând în el ceva
ce lumea nu înțelege ușor:
curajul de a nu impresiona.

> Și atunci, adevărul s-a rostit
fără glas, fără a cere să fie aplaudat:

„Yin nu era cel slab.
Era cel care avea puterea să nu devină Yang.”