Nu gândul c-am să mor mă înspăimântă,
nici clipa de acum, care-i deja trecută,
ci iadul, care crește verde-n jurul meu,
în care nu găsesc nici umbră de vreun Dumnezeu,
prin care eu mă plimb nestingherit,
pentru c-am îndrăznit
să Îl înlocuiesc,
părându-mi astfel că e iad întregul univers,
doar lacrimile mă mai țin legat
de-această lume,
ca întunericul să nu se-nstăpânească
de tot peste mine,