Lumea mea începe încet,
Cu ceai aburind într-o cană crăpată,
Cu pisica dormind pe-un colț de caiet
Și cu mine, desenând o lume mai dreaptă.

Nu strălucește, dar e curată,
Cu gânduri ce vin și pleacă tăcute.
Desenez și șterg, uneori nici nu contează,
Dar liniile-mi spun ce oamenii uită să spună vreodată.

Am cărți pe noptieră, cărți în dulap,
Cărți în inimă — citite pe tăcere.
Le port cu mine ca pe un șal,
Când lumea se face prea grea sau prea severă.

Fac multe. Și le fac cu suflet.
Scriu, învăț, ascult, încerc.
Dar uneori, simt cum mă risipesc,
Pentru că oricât aș da… nu e destul, nu „ajung”.

Mi-e teamă că, într-o zi,
Toate astea n-or să conteze.
Că o să fiu „prea mult” sau „prea puțin”,
Că o să rămân singură cu răspunsuri alese.

Nu vreau să fiu pe placul tuturor,
Dar doare când mă simt invizibilă.
Să vezi că ești bună, dar „nu suficient”,
E ca o rană elegantă, dar imposibilă.

Mă agăț de ceaiul cald dimineața,
De blândețea ochilor pisicii,
De o lumină moale pe pereți,
De promisiunea că nu trebuie să fiu „toți”, ci doar „eu” — și-atât.

Uneori, vorbesc cu mine-n gând
Și-mi spun: e în regulă, tu știi ce simți.
Alteori, tăcerea se face prea lungă
Și nu mai știu cine sunt, dar încă mă țin.

În lumea mea, oamenii vin rar,
Dar cei care rămân n-au nevoie de măști.
Și dacă mă primesc cu tot cu tăceri,
atunci pot rămâne.
Altfel, nu-i păstrez.

E un colț de lume neînsemnat, poate,
Dar aici pot să greșesc fără să mă rup.
Aici mă adun, când în rest sunt împrăștiată,
Și mă lipesc la loc, cu ceai, culori și timp.

Nu vreau să fiu eroină, nici ideal.
Vreau să fiu doar: întreagă, imperfectă, vie.
Să pot iubi fără frică, să fiu uitată fără să mă sfărâm,
Să rămân eu — chiar dacă nu sunt pentru oricine poezie.