[ I ]
Astăzi mi-am gândit brațele să te cuprindă.
Dar erai prea departe —
nu geografic, ci în alte răspunsuri,
în altă viață care nu m-a cuprins.
Așa că ți-am scris o mângâiere
și am lăsat-o pe marginea pernei.
Tu n-ai s-o citești niciodată.
Dar poate o vei visa.

[II]
Te iubesc încă, deși n-am voie.
Èši-am scris cu degetul
pe spatele unei fotografii vechi
că aș fi putut să fiu tot.
Dar am rupt-o.
Și n-am trimis nimic.
Nimeni nu trimite ceea ce doare
mai mult decât lipsește.

[III]
Când plouă, îmi scriu gândurile pe fereastră.
Știu că ai fi înțeles semnul.
Îți scrisesem că mi-e frig fără tine,
dar aburul s-a șters.
Și poate e mai bine așa.
Scrisorile care nu ajung
nu dor niciodată.

[IV]
Mi-e dor să taci cu mine.
Tăcerile tale aveau dulceața
unor promisiuni coapte.
Mi-ai spus cândva că dacă nu îți mai scriu,
e semn că te-am uitat.
Ți-am scris azi de două ori.
Dar am rupt ambele scrisori.
Încă te iubesc.

[VI]
Èši-am mai scris o scrisoare
Care nici nu avea cuvinte.
Era doar o frunză,
o fotografie fără dată,
și un fir de vanilie uscat.
Le-am închis într-un plic
Așezat în sertarul cu lucruri
care nu se spun niciodată.


Știu…
niciuna nu va ajunge la tine.
Dar toate te păstrează.
Și poate…
așa e mai bine:
un destin neîmplinit
nu moare.
Rămâne întreg