A fost acolo când tata s-a dus,
cu ochii lui blânzi,
cu pașii tăcuți prin capelă,
ca și cum ar fi știut
că durerea ta avea nevoie de el
mai mult decât oricând.

Dormea cu tine,
ca o pătură vie peste suflet,
și se ascundea când îl certai,
dar nu din teamă –
ci din dorința de a nu te supăra.

A murit în brațele tale,
iubit,
așteptându-te să vii din țări străine,
ca să poată pleca liniștit,
cu inima plină de tine.

Și totuși, te doare acel gest –
când l-ai împins ușor afară,
doar ca să poți dormi puțin.
Dar el voia să rămână,
să-și petreacă ultimele ore
în prezența ta,
în căldura ta.

Sper că te-a auzit
când i-ai spus
că e cel mai bun câine din lume.
Pentru că a fost.
Pentru că a știut.
Pentru că te-a iubit
cu o loialitate
pe care doar sufletele curate o pot purta.

Și acum, poate aleargă
prin iarba pe care o iubeai împreună,
cu lumina apusului în blană,
cu inima lui lipită de a ta,
pentru totdeauna.