Câte vieți am lăsat să curgă pe lângă mine,
în timp ce tăceam,
în timp ce alegeam siguranța în locul visului?
Câte mâini nu am strâns la timp,
lăsând iubirea să plece
ca un tren de noapte
pe care nu l-am avut curajul să-l alerg?
Unde s-au dus zilele în care puteam schimba totul
cu o singură vorbă?
Le-am îngropat în tăceri comode,
în promisiuni amânate,
în frica de a pierde ceea ce, oricum,
s-a pierdut fără luptă.
De ce am ales liniștea, când inima cerea furtună?
De ce am crezut că maturitatea înseamnă
să lași dorul să adoarmă,
să nu mai strigi după ce iubești?
Acum, toamnele vin una după alta
și aduc cu ele numele celor
pe care i-am iubit și i-am pierdut,
numele celor pe care i-am iubit
și nu le-am spus.
Ce este viața, dacă nu o colecție de ezitări
care dor mai mult decât greșelile?
Ce este maturitatea, dacă nu înțelepciunea
de a recunoaște târziu
că frica ne-a furat jumătate din aripi?
Și atunci, mă întreb:
Cine sunt, dacă nu suma
tuturor clipelor in care curajul a ratat,
a tuturor iubirilor lăsate în urmă,
a tuturor întrebărilor pe care mi le pun
când e deja prea târziu?