Regimentul Vântului.

* Mărșăluiesc prin frunze, steagurile tăcerii, În sunetul vântului care cheamă fără glas, Sub talpa piciorului meu, pădurile se sparg în frământare, Și timpul se îndoaie, ca un ambasador bătrân bărbierit.

* Copilăria mea vine cu mersul unei regine, Cu mantale de gutui și pași ritualici, Pe fiecare frunză se îndoaie o rană, Și toamna mă primește ca un mesager imperial.

* Vântul este vestitorul care îmi poartă jurămintele, Frunza — o literă scrisă în vechiul alfabet, Și trupul meu devine o cale de cuvinte sacre, Pe măsură ce merg prin ani, cu dor și cu cupluri.

* O, frunze căzute, fiți martori la chemare: Nu trec, rămân — în rătăcirea mea, altar.

Salut Septembrie, fiică a marelui împărat, dăruiește-mi din sânul tău bogat anii copilăriei.

Odă lui Septembrie în pragul toamnei ritualice, ca fiică de împărat și păzitoare a suflului auriu al copilăriei.

Salut Septembrie, cu pieptul tău bogat și sănătos, Tu, fiică de împărat cu bucle de grâu copt, Deschide-ți cutia cu jucării de vânt, Și dă-mi înapoi anii care mi-au fost supți din frunte.

Porți în poală parfumul unui caiet nou, De gutui în fereastră și de lacrimi ascunse în frunze, Știi cum se îmbracă dorul în uniformă, în misiune, Și cum să spui „mamă” în limba norilor.

Fiică a marelui împărat, cu pași liturgici, Nu ceri nimic, doar dai: Un vis în cerneală, o rană cu fundă, Un drum spre școală unde nimeni nu mai așteaptă.

Dă-mi din pieptul tău bogat O picătură de copilărie neînțeleasă, Un râs care nu cunoaște rușine, Un timp când păpușile aveau suflet și lege.

Tu ești începutul care nu doare, Tu ești regina care nu pedepsește, Tu ești poemul care se scrie singur Pe frunțile celor care încă mai cred în joacă.