Trăim pe deplin doar trei zile,
oricât de lungă ne va fi, nefiind, viața de-altminteri;
în ziua de dinaintea morții,
în cea mai fericită
și în cea mai nenorocită.
La ghinioniști, acestea coincid.
Nu mai putem cunoaște cu văzul binele
a fost interzis, numit nebunie,
evacuat, compromis, înlocuit cu confortul,
cu hedonismul, relativizat;
rareori mai vedem consecințele-i drepte;
nimicnicia străbate secolele
cu întunericul său blestemat
fixându-ne continuu
între evul mediu și renaștere,
așa că stau rezemat
de două coloane ale speranței,
cu promisiunea că totuși,
Dumnezeu în forță,
va edifica o casă din sufletele drepților săi.
Deși se tot construiesc biserici,
acestea și toate templele construite vreodată
se darâmă.
Ce ne-a fost reclădit în suflet în 3 zile,
atât a mai rămas.
Nici o catedrală aurită
nu va concura cu sufletul lu’ tanti Florica de pe
Valea Drăganului,
care trăiește singură-n munți
si bate-n toacă să alunge mistreții și toată fiara
pădurii
iar când se-apropie iulie, culege căpșuni
stând pe cotele-i devenite genunchi,
să le dea poștariului și preotului
iar de Paște scoate lumini de sub obroc
și ne asteaptă să venim,
să ne molipsim.