Din pandemie încoace, am realizat că scriu fără entuziasm despre categorii imuabile; veșnicie, sens, libertate. Despre uneltele lui Cain; sex, carieră, foamete, război, antinomii. Evit prudent flegmoanele narative; consumism, ideologii salvatoare, misiune istorică. De flendurile manieriste ale depresiei mă feresc greu; suflete-n zeghe, aripi cu paiete, însingurarea de tip universitar. Cât în privința înfrigurării în epoca încălzirii globale rămân mască la fandările pionierești ale amicilor; ce frig ar fi în peștera urșilor fără o codană în brațe sau în ce buncăr vom emigra dacă rușii vor scăpa vreo nucleară pe casa poporului. Semn că sunt mai departe de-acum de literatura de sezon decât aș fi dacă aș da această expresie actuală chipului meu. În fond, în fiecare epocă, fiecare icoană plânge vizibil doar pe dinăuntrul închinătorului său!