Evoluez încet —
ca rugina într-un lighean,
devorând marginile,
pregătind căderea.

Ca un copil fugit de acasă
mă smulg din mine
în reacția tăcută
dintre metal și aer.

Aud voci
ciobite dintr-o sticlă spartă.

Cuvintele cad,
se frâng în spasme.

Apa mă mângâie,
promite răgaz.

O adiere hipnotică
șoptește: „respiră prin mine”.
Și ascult.

În adâncuri
rod fierul,
până când pielea crapă
și apa se scurge prin răni.

Las în urmă un cerc roșu —
un soare mic, prins în cușcă.