Când răbdarea se frânge în tăceri,
Și sufletul se-nchide-n amintiri,
Nu mai rămân nici visuri, nici păreri,
Doar umbre reci și gânduri în delir.

Ce-a fost odată foc, acum e scrum,
Iar dorul s-a topit în nepăsare,
Privirea nu mai caută nici drum,
Ci trece mută, fără întrebare.

Indiferența crește ca un zid,
Din lacrimi seci și vorbe nerostite,
Un suflet gol, un pas mereu timid,
Ce fuge de iubiri neîmplinite.

Și-n loc de ură, dragoste sau dor,
Rămâne-un nu-mi pasă ca decor.