Într-o oglindă, m-am văzut așa cum sunt:
un trup cu sânge,
un nume pe buze străine.
Umbra mea mergea ascultătoare,
fără să întrebe unde.

În alta, mi-am zărit gândurile:
păsări negre,
purtându-mi chipul în cioc,
ciocnindu-se una de alta
într-un cer aburind.
Nu mai știam care eram eu
și care era ecoul meu.

ÃŽn a treia, nimic.
Nici trup, nici gând,
doar absența unui martor
care se visează privindu-se.
Tot ce atingeam se topea,
tot ce rosteam
îmi răspundea cu tăcerea unui zeu adormit.
Am rămas acolo,
în iluzia care visează o altă iluzie,
Cu adevărul întemnițat,
ÃŽnchis cu cheia pe care moartea
a luat-o gaj când m-am născut.

De atunci,
umbra se crede trup,
trupul crede că este vis,
visul uită că visează
și se autoproclamă ca fiind adevăr.
Nu mai există pași,
nici cel care pășește —
doar iluzii.