Trăiai liniștit,
ca o umbră cumințită de ziduri,
numărând zile,
adunând planuri,
uitând să simți.

ȘI-ATUNCI — LOVITURA!
Un fulger a sfâșiat cerul,
totul s-a prăbușit într-o clipă,
și-ai rămas în genunchi,
cu pumnii goi.

Ți-ai zis: „E sfârșitul!”
Dar sfârșitul nu era.
Era începutul.

Ridică-te!
Nu mai e loc de tăceri moi,
nici de pași în cerc.
Țipă-ți durerea,
frânge lanțurile de teamă,
învață să-ți porți cicatricile
ca pe niște arme.

Din ruine se nasc strigătele vii,
din căderi se fac aripi,
din foc se făuresc oamenii
care nu mai pleacă privirea.

Iar tu…
când vine fulgerul,
vei fugi?
Sau vei striga împreună cu mine?