haina ce o port
s-a răzvrătit să mă prindă în trupul de bumbac al firii,
însăilez timpului harul,
uitarea
o izolez ca pe o cangrenă.
Să scap lumea de urât,
nici o pasăre cu chip din litere să nu piară.
Să descalec în propria viață
ca într-o țară a veșniciei,
cu ploi și spaime, în veacul nostalgiei.
Să-mi cos răsuflarea în tiv de flori
să-mi port sufletul ca pe o broderie
Să-mi fie pașii rădăcini în pământul visării,
gândurile — stoluri de cocori în migrație spre lumină.
Să-mi învelesc tăcerile în foșnet de frunze
să le las să cadă, una câte una,
să rămân cu adevărul crud al iernii.
Să mă așez la masa timpului cu o pâine caldă de cuvinte și un vin roșu din rodul inimii.
Să fiu acolo unde viața nu se teme de moarte
moartea nu mai sperie viața —
trecerea, să fie punte de lumină peste râul veșniciei.