Stinge lumina!
Trage cu degetul peste retină!
Îndepărtează din vederi strălucirea!
Uită! Lasă! Iartă! Dormi!

Mâine e tot ceea ce contează!
Până atunci, însă, mori încă o dată,
Și încă o dată, și încă o dată…

Cu cât mori mai mult
Mâine vei fi mult mai viu.
Mai viu decât erai înainte!

Cine mai pornește mașina cu cheia,
Apăsând pe buton sau cu o telecomandă!?...

Este îndeajuns să te uiți cu privirea!

Ca și cum ai pune deget pe rană
Și ai mușca, și ai gusta, și ai mânca
Privind spre a vedea cum
Este în ea nesfârșirea.

Și a te convinge că îi poți îndepărta
Întunericului, din el, toată făptura
Când, îndoliat, își omoară lumina.

Lumina care stă aprinsă numai sub bolți
Unde cenușa ei, ca întuneric, înrădăcinează
Din inima noastră în nesfârșitul care-i crește
Și i se deschide pe drumul de-a lungul
Căruia o întindem printre garduri
Cărora, spre a o privi venind,
Le sădim în carne porți.

Așa că, stinge-o! Și taci!

Și ascultă cum șobolani rod
Drevele nopții visând pâine,
Libertate, ploi înrădăcinate
În carnea pădurii din noi.