Cineva mi-a spus că timpul nu trece,
ci doar își schimbă hainele.
Poate de aceea te mai simt
în ploaia ce cade fără zgomot,
în aerul care știe că m-ai uitat.

Am încercat să te scriu din nou,
dar cerneala s-a prefăcut în praf.
Și totuși, printre boabe,
te-am văzut zâmbind —
ca o amintire care a învățat să respire singură.