E frumos - cum un om lasă o urmă nu în piatră, ci într-un cuvânt aruncat cu afecțiune, un gest pe jumătate format, o faptă care se ondulează prin pielea timpului.

În copilărie, știam că regulile sunt de lut moale - o palmă era o predică, o vânătaie o insignă a apartenenței. „El a cerut-o”, spuneam noi, cu solemnitatea unor judecători mici, explicând părinților cu un zel care ardea mai puternic decât adevărul.

Eram arhitecți ai conduitei, construind coduri din genunchii zgâriați, din tăcerea de după un strigăt, din felul în care cineva își întorcea privirea când știa că mersese prea departe.

Și totuși - urma rămâne. Nu durerea, ci ritualul devenirii, de a învăța greutatea gesturilor noastre, ecoul cuvintelor noastre, mitul propriei noastre făuriri.