Nostalgia, draga mea bucată de crevete,
servit în propria-i coajă,
comandat din teribilism și consumat, aparent, din mândrie prostească.

Nu că n-ai fi tu bun,
dar am eu mici rezerve când îți văd zgaibaracele subțiri,
ridicole,
minuscule,
care se cred grațioase
(când, în fapt, îmi amintesc de colegele de liceu),
încăpățânate, oricum,
în a te face să pari delicat.

Nostalgia — spuneam —
e acea mătase pe limbă,
dar cu un nod
mic,
dulce-amărui,
prea demnă să-și spună plictis,
prea orgolioasă să coboare în pivnița cu „fost-a
și s-a gătat”;
un lichid dens, translucid —
sirop,
atât,
sirop.

Iară eu aici,
crevetul meu ștudios,
tras în glazură ca într-o ramă veche de ochelari
alături de tine,
cu morga stângace a celui care-și strânge nodul de la cravată,
mai sincer decât toți pămpălăii
de mare talent
care își tamponează mucoasele cu frânturi de beteagă adolescență:

„Ț’aduci aminte faza cu chiloții lu’ Oana?”
— faza cu chiloții! Doamne, Manole —
(mă uit: își îndeasă în gură o grădină de castraveți și roșii
și ouă,
cu solemnitate de popă provincial).

ai auzit bine, micuțule decapod,
cu cochilia descheiată,
ca un zâmbet preavinovat,
te holbezi inutil, în solemna ta impostură,
ca un școlar care simte cămașa lipindu-i-se de spate
când învățătoarea așază palma pe umăr,
iar mâinile transpiră peste caietul cu linii albastre.

Nostalgia — reluăm chestiunea —
are obiceiul să se lipească fără voie,
ca mierea căzută pe masa copilăriei prea lăudate,
cu aceeași leneșă încăpățânare
cu care vinul scapă din mâna unui chelner neînvățat,
în sala mică de la etaj,
unde vioara tremură, febril,
și amintirile — ah — se îngroașă,
ca un sugiuc timid,
lipicios,
picurat pe colțul alb al cămășii.