muezinul se simte împlinit
rotindu-se în jurul minaretului.
trecătorii îl privesc uimiți,
purtându-și frica în buzunare,
amestecată cu monede ruginite,
din care, la apus, își cumpără fiecare
câte o iluzie și câte o pâine caldă.

în casă,
ușile se trântesc una după alta,
urmate de un foșnet prelung.
apoi începe sortarea:
după volumul salivei rămas pe buze.

îmi scot o piele potrivită zilei
și părăsesc oglinda
în care mi-am spălat fața
de treizeci și trei de ori,
de parcă încerc să-mi regăsesc chipul dintâi.

voi ieși din tine, tată,
noe înecat în propriile ape,
crucea mea obosită.
vă voi lăsa coroana și cuiele pătate de sânge,
să țeseți din ele sori
sau lanțuri noi.

voi urla necontenit către lună,
către stele, nori și ploi,
către copaci, către pietre
și către cei care trec
fără să ridice vreodată privirea.

și când voi flămânzi,
voi căuta ce a mai rămas din dumnezeu în mine.
m-am săturat de firimituri —
și cred că el are încă destulă lumină
să mă țină în viață
până vă aud primul strigăt.