Când sinapsele au început
să-și rostească ultima rugăciune electrică,
am înțeles că timpul nu e un drum,
ci o rană circulară
în care intri și ieși până la epuizare.

Moartea mea era o margine moale,
un fel de respirație fără aer,
o stingere care nu durea—
doar dezvelea.

Și în dezvelirea asta
am zărit-o pe Ea,
nu femeie, nu zeitate,
doar acel chip care m-a împărțit cândva în două:
ceea ce sunt și ceea ce nu voi atinge niciodată.