mă moșesc dunele, sângele mamei,
și țipătul pendulează
într-o furtună de nisip.

n-am pian să cânt Haydn,
precum Tomas Tranströmer;
zilele îmi vor fi fierbinți și albe.

în palme simt acum
frigul nașterii.
în față am mirajul
căruia doar eu îi aud
sunetele apei.

sug sânii cactusului
care-mi șoptește, din când în când:
ești liber… da… da… ești liber…

ecouri aurii, calde,
se înalță din tălpi.
o imit pe cea care se desface
cu seninătate.

ridic brațul tăcerii
și al goliciunii —
semn că nu lăcrimăm de durere.

setea e o clepsidră oarbă:
clipele cad, se răsucesc,
întorc firele.

iar ea,
lucind ca întotdeauna,
privește doar deasupra.