golirea e un ritual
pe care îl practic în fiecare zi
după clătirea ochilor —
acesta e singurul loc
unde îmi pot revedea animalul
în liniște,
să-i împărtășesc
tot ce-mi trece prin minte.

ea era hotărâtă
să plece la moscova —
voia să fie trezită din somn
de plânsul copilului său;
eu, fiind suprarealist
deși nu auzisem de breton
nici de naum zis și gellu,
am preferat să merg
la secția de radiologie.

testul e bun,
puteți să mergeți la cursuri liniștiți,
ni s-a spus —
doar să nu mâncați vreun produs sovietic,
nici să nu atingeți vreo femeie rusă
în următorii cincizeci de ani.

în sala de laborator
cobaii aveau reflexele
destul de bune —
răspundeau imediat
la orice stimul electric
sau de altă natură;

în dormitoare
paharele erau așezate pline
pe noptiere,
pentru umezirea gurilor uscate
de atâtea gemete;

iar în cărțile de religie
zăceau aceleași porunci,
printre coperte,
când angela se minuna
de culoarea mea
și îmi făcea podul
să trec prin ea
către malul celălalt.

nu știam nimic,
pe atunci,
de paradisul fiscal —
doar admiram blocurile
ce se ridicau zilnic
c-o viteză uimitoare
spre cer.

păsările aveau nevoie
de streșini,
rufele umede
de sârme
pe care să atârne;

echinoxiștii încercau
din răsputeri
să resuscite poezia
apelând la respirația gură la gură —
fiecare
după volumul de oxigen
din plămânii săi.

angela își punea un tampon
între picioare,
făcând semnul crucii
la aflarea veștii
despre Cernobâl,
în timp ce umpleam paharul
abia golit
de apă.

acum, copilul meu
învață o lecție de istorie,
iar eu,
de două decenii aproape,
n-am nicio știre
despre ea.

pe un post tv
se anunță:
un nebun aleargă
cu poezia de mână,
printre mașini și tramvaie,
râzând neinteresat
de sunetele claxoanelor,
nici de fluieratul
polițiștilor de circulație…