,,Motanul și Cocoșul” de Virginia Stanciu

Un motan la soare toarce
Așa cum mereu îi place.
Se trezește câteodată
C-aude câinele cum latră
Și vorbește el cu sine:
Vai, cocoșul ce de găini ține!
Nu e pașă sau sultan,
Nici măcar vreun barosan!
Nu arată a fi frumos
Și-i destul de gălăgios!
Are ditamai harem,
Vine cu ele, dacă-l chem!
Cu mine nu stă niciuna,
Cu el opt, întotdeauna!

Ce cadouri le-a făcut
De toate l-au plăcut?
Cu ce oare le momeste,
De are atâtea neveste?
Cu mine niciodată
N-a stat pisica nici legată!
Zice că-i democrație
Și stă prin bucătărie!

Curios, l-a întrebat:
Tu cu toate te-ai însurat?
Cocoșul, bătând din pinteni,
Îi răspunde în cuvinte:
Singurele au venit,
M-au văzut că-s liniștit.
Le-am poftit apoi pe toate
Să ciugulească din boabe,
Și-au rămas în continuare,
Seara, ne-am dus la culcare.

Căsnicia mea durează,
Are mult respect la bază!
Nu le ciugulesc,
Doar frumos le vorbesc.
Între noi n-a existat
Vreo discuție cu blamat
Sau cumva vreo bănuială
C-or să plece-n altă țară.
Dacă vrei să ai nevastă,
Fii domnos cu ea în casă!
Poartă-te frumos, cum vrea,
Ca să ai pisica ta.

Sfânt de vorbă cum e rostul,
Motanul a înțeles reproșul!
El pe toate le-a fugărit
Până ce le-a izgonit!
S-a zbârlit ca să-l știe
Că-i motan, nu jucărie!
Le-a scuipat și le-a bătut
Până n-a mai putut.
Așa a ajuns să stea
Singur, că pisica nu-l mai vrea!
Dar cocoșul, cântând dulce,
În harem mereu le strânge.