Ca Phoenixul renasc, din propria cenușă...
Lăsând orice durere într-un mausoleu,
Când totul se închide, deschid o noua ușă
Crezând numai in mine și-n bunul Dumnezeu.

Nu este prima dată când pusă la pământ,
Străpunsă de tristețe și de suspine adânci,
Îmi conștientizez al vieții învățământ,
Îmi sparg orice frică, ca valul de stânci...

Și iarăși mă scufund, profund in al meu sine
Eliberând mâhnirea, e-o cruntă provocare...
Plângând, îmi decantez aspecte genuine
Dar o fac cu iubire... și o fac cu iertare...

Mă iert acum pe mine și îi iert pe alții
Mai mult decât atât, poate nu am putut.
Am fost cu toții puși în unele situații,
De-a provoca durere, chiar dacă nu am vrut...

Ca pasărea Phoenix renasc luminoasă,
Cu inima aprinsă de-a vieții scânteie
Îmi iau zboru-n înalt, plutind grațioasă ...
Din nimb, mă transform, din nou în femeie...